duminică, 30 noiembrie 2014

O viaţă de (F)omuleţ


Aproape 13 ani a fost nu numai un membru al familiei, ci chiar stăpânul casei. Adică El Comandante. 

Povestea a început în locul numit „la blocuri”. Pe când ne întorceam de la cumpărături, am găsit un ghem de blană nu prea mare, poate să fi avut vreo două sau trei luni, singur, rătăcit, însă din cale-afară de a(tra)ctiv şi de tandru, aşa că ne-am hotărît pe loc să-l adoptăm, iar persanul nostru s-a trezit peste noapte cu un frăţior european. Care nu numai că îl provoca la joacă sau la luptă, ci uneori avea grijă să îl spele pe cap!


Mai întîi i-am spus Miţă. Apoi, l-am numit FoMiţă, pentru că mânca (mai) tot timpul. Iar în ultima parte a vieţii i-am spus Fomuleţ, fiindcă chiar avea aşa o mină şi rămăsese o mână... de om. În acte însă - în carnetul de sănătate şi în paşaport - a fost trecut cu numele oficial de Pată, aşa cum l-a botezat Puia, vecina noastră. Şi asta datorită unui semn distinctiv: o pată pe nas.


Dar toată lumea îi spunea Fomi. Nu se putea servi nici o friptură fără el, nu se lăsa până când nu obţinea măcar o bucăţică de carne, iar câte a furat de pe masă, numai el ştie. Însă i-am iertat întotdeauna această slăbiciune. Ne obişnuisem deja cu ideea că e un mare pofticios şi un carnivor împătimit.


Cred că niciodată nu a uitat perioada petrecută pe stradă: poate că ideea de foame din primele luni de viaţă nu a uitat-o niciodată, fapt pentru care a mai rămas cu un tic: chiar mare fiind, avea obiceiul să „sugă” la păturică, pulovere, sau orice material moale sau de blană găsea prin casă.


Plăcerea lui însă era să hoinărească. Din primăvară, devreme, şi până toamna târziu, nu-l prindeai în casă. Stătea numai pe-afară, se urca pe terasă, de acolo pe casă, dormea la soare, la aer, şi zilnic se cocoţa în pomul lui favorit.


Umbla şi prin vecini şi pe stradă, dar cu cea mai mare atenţie. Pe atunci îi găsisem alt supranume: Supravieţuitorul, fiindcă ştia să se ferească de orice pericole. Cele mai mari spaime ale lui erau produse de maşina de gunoi sau de cea care spăla strada, dar mai ales de petardele de Anul Nou. Atunci se ascundea în dulapuri sau în cel mai întunecos loc.


Într-un an am avut o perioadă extrem de aglomerată, astfel că ne întorceam acasă foarte târziu. Îi era atât de dor să ne vadă încât ne însoţea ca un câine, mergând după noi la un magazin din apropiere. Îşi învingea teama păşind într-un loc necunoscut, fiindcă teritoriul lui nu depăşea perimetrul străzii noastre. Deseori ne însoţea când plecam de acasă, dar numai până la capătul străzii.Iarna însă stătea numai în casă. Mai precis, în pat. Sau lângă cea mai apropiată sursă de căldură.


Din cele şapte (sau nouă) vieţi şi-a pierdut sigur vreo două - o dată când s-a bătut cu un alt motan şi a căzut de pe scară; atunci şi-a rănit un deget şi şi-a rupt o unghie. Altă dată şi-a tăiat (totuşi nu prea rău) o lăbuţă într-un geam spart. În urma acestor două întâmplări nefericite s-a ales cu un fel de bandaj, dar care niciodată nu putea rezista mai mult de cinci minute. Cum ajungeam acasă, preocuparea lui principală era să scape de „ciorăpel”. Aşa că trăgea cu dinţii de el până reuşea să-l scoată. Noroc că rănile s-a vindecat foarte repede.


A fost tot timpul activ, un vânător iscusit, un căţărător înnăscut. Distracţia lui favorită era să sară de pe un dulap pe altul sau să se ascundă în cutii. Era jucăuş, curios, foarte alintat şi foarte afectuos. Şi nu numai când voia să mâncare, pe care o avea oricum la dispoziţie. Nu am mai văzut până la el un pisoi atât de tandru.


Ne-a făcut întotdeauna sărbătorile mai frumoase. Era lângă noi când voiam să lucrăm. Era lângă noi când voiam să citim. Într-un cuvânt voia să ne iubească şi să-l iubim.


Au mers amândoi cu noi în Italia cu maşina. Ne-am dus pe o căldură infernală şi ne-am întors în plină iarnă, cu zăpada cât gardul. Nu avea de unde să ştie că aici se află în Ungaria, iar aici în Slovenia.


Cel mai curios a fost să se vadă pe nava Tirrenia, înconjurat de o mare... de apă. Dar cel mai greu ne-a fost să nu-l pierdem prin îndepărtata Sardinie, fiindcă el spera că poate îşi va găsi vechea lui căsuţă...


Au mai trecut alţi câţiva ani, timp în care nu ne-am dat seama de pericolul care îl pândea - insuficienţă renală - decât foarte, foarte târziu şi asta fiindcă el a fost întotdeauna foarte dinamic şi nimic nu prevestea iminentul sfârşit.


Nici medicamentele şi nici toate eforturile medicilor nu l-au mai putut salva. Nu am mai putut decât să-i îndulcim ultimele două săptămâni de viaţă amenajându-i, într-un coşuleţ, cel mai moale culcuş posibil. Aşa cum pe vremuri ne aştepta să venim acasă, ne-a aşteptat şi acum, şi sper să fi contat că am fost lângă el în ultimele lui clipe.


Aceasta este una dintre ultimele lui fotografii, în care pare atât de trist...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu