Pisicile de (la) mare: Gatti di Su Pallosu

„Probabil că Dumnezeu a creat pisicile astfel încât omul să se poată bucura de plăcerea de a alinta tigrul”, scria romancierul şi dramaturgul canadian Robertson Davies. Când am aflat că în Italia există o colonie de pisici, mi-am zis că trebuie neapărat să ajung acolo. Am aşteptat luna februarie, mai precis ziua de 17 - dată la care italienii sărbătoresc “La Festa dei gatti” - pentru a ajunge la “mici” di Su Pallosu. Astfel, am luat drumul provinciei Oristano, Su Pallosu fiind situat pe coasta de vest a Sardiniei. 
 

Se spune despre pisici că nu iubesc apa şi nu pot trăi lângă un râu sau o mare. Tocmai de aceea felinele de aici sunt speciale. Nu numai că au ales să trăiască la mare, dar se plimbă pe plajă şi se apropie de apă ca şi când ar fi locul cel mai obişnuit din lume. Mare mi-a fost mirarea să văd că n-au nici o problemă dacă îşi udă lăbuţele în valuri.

Dar şi mai mare a fost surpriza când am descoperit că de „pisicile de (la) mare” se ocupă o româncă, Irina Albu, şi soţul său, Andrea Atzori. Aşa cum era de aşteptat, unele „pufoşenii” poartă nume româneşti: Pufuleţ, Veveriţa, Pupici, Pufu, sau Liliac, alături de Aziza, Geppetto, Ciuffo, Carbone sau Perlarita.

Colonia felină din Su Pallosu e formată din 50 de blănoşi (recenzaţi la 26 martie 2013). „Pisicile marine”, cum li se mai spune, umblă libere pe un teritoriu ce conţine zona locuită, colina dinspre Sa Mesa Longa, coasta stâncoasă, dune de nisip şi plajă. Aceasta este una dintre coloniile cele mai vechi şi mai cunoscute din Italia, datând de aproape un secol, cu existenţă documentată din 1947.

În 1922, a început aici pescuirea tonului la scară industrială. Atrase de mirosul de peşte, pisicile s-au strâns în număr mare. Chiar dacă în 1940 activitatea s-a restrâns, mâţele nu şi-au schimbat domiciliul. Însă se crede că atâta vreme cât în zonă există un sit arheologic şi au fost descoperite locuinţe din perioada nuragică, este posibil ca prezenţa pisicilor pe aceste meleaguri să fie din timpuri străvechi. Nimeni nu-şi aduce aminte de un moment în care felinele să fi venit aici; în memoria oamenilor, ele sunt prezente în staţiunea balneară dintotdeauna.

Trăiesc complet libere, fără cuşti sau plase, însă se pot adăposti la nevoie în căsuţele amenajate special pentru ele. Chiar şi plaja le este dedicată şi se numeşte „Spiaggia dei gatti”. Asociaţia „Amici di gatti di Su Pallosu” se finanţează numai din donaţii, iar pagina lor de Facebook a adunat aproape 10.000 de prieteni. În fiecare an colonia e vizitată de aproximativ 2.000 de turişti, iar turul ghidat este gratuit.

„I micioni” au devenit vedete pe micul ecran, fotografiile ce îi au drept modele participă la concursuri şi tot ei o inspiră pe Irina Albu să realizeze pentru mini-muzeul pisicesc tot felul de obiecte artizanale - de la căni, farfurii sau pernuţe la tablouri şi picturi pe piatră, toate avându-i drept leitmotiv pe „i nostri amici a quattro zampe”.

Nu numai la Su Pallosu se celebrează Ziua Pisicilor: colonii, site-uri şi chiar ziare naţionale din Italia le dedică secţiuni întregi. Povestea a început în 1990, când jurnalista Claudia Angeletti a propus un referendum printre cititorii „Tuttogatto” pentru stabilirea unei zile dedicate acestor fascinante animale.

Propunerea cea mai argumentată a aparţinut unei cititoare care a pledat pentru ziua de 17 februarie, sub semnul Vărsătorului, zodie care caracterizează spiritele libere şi neconformiste, aşa cum sunt şi pisicile. Şi în folclor luna februarie este definită drept a vrăjitoarelor şi a pisicilor, punându-le astfel în legătură cu magia.

Numărul 17 a fost mereu unul ce aduce ghinion, aşa cum s-a spus şi despre pisici. Scris cu cifre romane, sub forma XVII, numărul poate fi anagramat sub forma VIXI, „am trăit, altfel spus, sunt mort”, a mai argumentat italianca. În schimb, despre pisici se spune în Peninsulă că au 7 vieţi, altfel spus 1 viaţă de 7 ori, deci din nou numărul 17.

Cele mai noi achiziţii Hypocrisy

De la lansarea din martie şi până acum, când este promovat şi în jumătatea estică a Europei printr-un turneu, cronicile pozitive au tot curs. A fost declarat, încă de la apariţie, "Albumul lunii" de către Metal Hammer şi Legacy Magazine (Germania), Rock Hard (Franţa) şi MetalFactory (Elveţia).

„End of Disclosure”, căci despre el este vorba, e cel mai recent CD Hypocrisy, un album plin de riff-uri puternice, forţă, viteză, iar amprenta vocalului Peter Tagtgren leagă totul într-un material discografic ce nu trebuie ratat.

Alături de tricoul imprimat cu acelaşi logo (artwork: Wes Benscoter), am mai achiziţionat DVD-ul Hypocrisy „Hell over Sofia”, care rezumă cât se poate de bine cei „20 de ani de haos şi confuzie”.

Concertul propriu-zis, înregistrat în Bulgaria, este unul extraordinar, însă documentarul inclus face toţi banii. O poveste savuroasă din culisele turneelor, o excelentă incursiune în istoria trupei suedeze face acest pachet ce include un DVD şi două CD-uri audio unul cu adevărat de colecţie.

Despre Peter Tagtgren, cu drag…

L-am gratulat cu atribute şi complimente directe. Nu sunt singura care îl consideră fenomenal. E workaholic, pare diabolic, dar în esenţă e un tip care trăieşte în, din, prin şi pentru muzică.

Pe Peter Tagtgren l-am văzut pentru prima dată într-un concert la Budapesta, evident. Cânta pe atunci cu Andrea Odendahl şi Alla Fedynitch în Pain, grup pe care îl numea „proiectul său de suflet”. A fost alchimie la prima vedere, astfel că această formaţie a rămas şi pentru mine una dintre trupele de suflet, chiar dacă după câţiva ani Peter i-a schimbat componenţa.

Apoi l-am prins în mare... formă, la propriu şi la figurat, într-un concert magnific, pe Silja Boat, o navă cu nouă etaje, plină ochi cu rockeri, plutind pe Marea Baltică, printre bucăţi de gheaţă. Fie că i-am solicitat o scurtă declaraţie sau un interviu, ne-a tratat de fiecare dată cu o deosebită atenţie.

Stabilisem o întâlnire în Letonia, la Blome, iar organizatorul ne-a dezvăluit că nu este într-o dispoziţie prea bună: a fost tăcut tot drumul, veneau după un adevărat periplu cu autocarul de turneu şi era obosit, însă nu a lăsat să transpară nimic din toate acestea: am primit toate detaliile şi toate răspunsurile la întrebările pe care i le-am adresat. Iar când a început să cânte, o explozie de energie a cuprins scena.

Ne aflam în Viena când chitaristul Michael Bohlin i-a spus: cuplul ăsta îl ştim de undeva! Iar Peter a zâmbit cu subînţeles.

L-am reîntâlnit la Sibiu, la Artmania, în 2009, cu Pain, iar acum cu Hypocrisy, la Arenele Romane. Să-l re-re-revăd niciodată nu va fi o ultimă dată. On & on, vorba cântecului.

Peter Tagtgren, magistral la Bucureşti!

Hypocrisy a fost headliner la Metalhead Meeting 2013, eveniment care a avut loc la 21 septembrie, la Bucureşti. Peter Tagtgren a mai venit până acum de două ori în România, la Satu Mare şi Sibiu, însă cu Pain. Şi la Arenele Romane Peter a (în)cântat la maximum, într-un recital electrizant şi entuziasmant, în care a promovat noul CD Hypocrisy, “End of Disclosure”.

Tyr - o revedere pe care o aşteptam de multă vreme

E întotdeauna o plăcere să-i revăd pe feroezii de la Tyr. O trupă remarcabilă care a concertat duminică, 15 septembrie în Silver Church alături de Finntroll şi Skalmold. Dacă până acum interviurile le-am realizat în special cu Heri Joensen, de data aceasta am stat mai mult de vorbă cu Terji Skibenaes şi cu Gunnar Thomsen. După ce ne-am întâlnit în Letonia, Germania şi Ungaria, Gunnar ne-a întrebat uşor confuz: "Voi de-aici sunteţi?", recomandându-ne ca data viitoare când ne vom mai vedea să le dăm din timp de ştire, să putem sta şi la un pahar de vorbă.

De la trupele pe care le respect cumpăr întotdeauna câte un suvenir de la standul de merchandise. Prefer materialele discografice şi abia apoi tricourile sau bijuteriile. De data aceasta "capTYRa" de după show: tricou, dublu CD cu autograf - nou lansatul album "Valkyrja", într-o ediţie de lux, care include un afiş şi o pană de chitară. Însă m-am ales şi cu suveniruri de la Skalmold: o pană de la unul dintre chitarişti şi un băţ de la tobar.

Tyr in Bucharest, Romania - photogallery

Tyr played in Silver Church Club on Sept. 15th. A report of their concert in Bucharest, RO, here.

Jeff Hanneman, membru fondator Slayer, s-a stins din viaţă

„În noaptea aceasta o stea nu va mai străluci, iar scena va fi puţin mai întunecată”, i-a adus un ultim omagiu Dave Mustaine chitaristului Jeff Hanneman. Fostul membru Slayer se retrăsese din trupă în 2011, din cauza problemelor de sănătate, dar a continuat să compună pentru celebra formaţie. Artistul s-a stins la doar 49 de ani, înainte ca albumul la care colabora să fie realizat. Tristul anunţ a fost făcut de foştii colegi, care s-au declarat „devastaţi” la aflarea veştii.

Potrivit doctorilor de la Hemet Valley Medical Center, cauza decesului a fost insuficienţa hepatică. Jeff suferea de o boală rară de piele, provocată cel mai probabil de o înţepătură de păianjen, care l-a ţinut departe de scenă. Anul trecut solistul Tom Araya îşi exprima optimismul în privinţa evoluţiei stării de sănătate a chitaristului, despre care anunţa că îşi recapătă treptat mobilitatea braţului afectat, neexcluzând o revenire a lui Jeff în formula Slayer.

Cu toate acestea, „World Painted Blood” (2009) rămâne ultimul CD care poartă semnătura muzicianului. Din 1981, când a pus bazele grupului californian, şi până la dispariţia sa prematură, Hanneman a colaborat la toate cele zece albume ale trupei. „Raining Blood”, „Angel of Death”, „Seasons in the Abyss” sau „South of Heaven” sunt doar câteva dintre piesele emblematice ale Slayer la care el şi-a adus contribuţia.