Entenbrust mit Orangen

Zutaten:

- die Brust einer Ente
- der Saft einer Orange
- der Saft einer Zitrone
- drei oder vier Orangen
- 100 Gramm Butter
- ein Glas Weißwein
- drei Esslöffel Zucker
- ein Becher Reis (für den Reis-Pilaf)

Die Entenbrust wird abgespült und trocken getupft. Danach wird die Brust halbiert, um das Brustbein wegzuwerfen. Mit einem Messer wird die Hautseite eingeritzt.

In einem Topf werden 50 Gramm Butter ausgelassen. Wenn die Butter flüssig ist, wird die Entenbrust mit der Haut nach unten angebraten. Wenn das Fleisch fertig ist, gießt man den Weißwein und den Orangensaft auf, dann dreht man die Brust um, und brät man die weiter an.

Die andere 50 Gramm Butter werden in einer Pfanne ausgelassen. Der Zitronensaft und der Zucker werden dann hinzugefügt. Man schält die Orangen und schneidet die in Scheiben. Sie werden danach in der Pfanne angebraten.

Wenn das Fleisch und die Orangenscheiben fertig sind, fügt man die Orangen (und die Soße) der Brust hinzu, und bringt alles zum Kochen.

Diese Speise passt zu Reis Pilaf und Weißwein, falls der Koch beim Kochen die ganze Flasche noch nicht getrunken hat.

Guten Appetit!

Das Rezept auf Rumänisch HIER.

O viaţă de (F)omuleţ

Aproape 13 ani a fost nu numai un membru al familiei, ci chiar stăpânul casei. Adică El Comandante. 

Povestea a început în locul numit „la blocuri”. Pe când ne întorceam de la cumpărături, am găsit un ghem de blană nu prea mare, poate să fi avut vreo două sau trei luni, singur, rătăcit, însă din cale-afară de a(tra)ctiv şi de tandru, aşa că ne-am hotărît pe loc să-l adoptăm, iar persanul nostru s-a trezit peste noapte cu un frăţior european. Care nu numai că îl provoca la joacă sau la luptă, ci uneori avea grijă să îl spele pe cap!

Mai întîi i-am spus Miţă. Apoi, l-am numit FoMiţă, pentru că mânca (mai) tot timpul. Iar în ultima parte a vieţii i-am spus Fomuleţ, fiindcă chiar avea aşa o mină şi rămăsese o mână... de om. În acte însă - în carnetul de sănătate şi în paşaport - a fost trecut cu numele oficial de Pată, aşa cum l-a botezat Puia, vecina noastră. Şi asta datorită unui semn distinctiv: o pată pe nas.

Dar toată lumea îi spunea Fomi. Nu se putea servi nici o friptură fără el, nu se lăsa până când nu obţinea măcar o bucăţică de carne, iar câte a furat de pe masă, numai el ştie. Însă i-am iertat întotdeauna această slăbiciune. Ne obişnuisem deja cu ideea că e un mare pofticios şi un carnivor împătimit.

Cred că niciodată nu a uitat perioada petrecută pe stradă: poate că ideea de foame din primele luni de viaţă nu a uitat-o niciodată, fapt pentru care a mai rămas cu un tic: chiar mare fiind, avea obiceiul să „sugă” la păturică, pulovere, sau orice material moale sau de blană găsea prin casă.

Plăcerea lui însă era să hoinărească. Din primăvară, devreme, şi până toamna târziu, nu-l prindeai în casă. Stătea numai pe-afară, se urca pe terasă, de acolo pe casă, dormea la soare, la aer, şi zilnic se cocoţa în pomul lui favorit.

Umbla şi prin vecini şi pe stradă, dar cu cea mai mare atenţie. Pe atunci îi găsisem alt supranume: Supravieţuitorul, fiindcă ştia să se ferească de orice pericole. Cele mai mari spaime ale lui erau produse de maşina de gunoi sau de cea care spăla strada, dar mai ales de petardele de Anul Nou. Atunci se ascundea în dulapuri sau în cel mai întunecos loc.

Într-un an am avut o perioadă extrem de aglomerată, astfel că ne întorceam acasă foarte târziu. Îi era atât de dor să ne vadă încât ne însoţea ca un câine, mergând după noi la un magazin din apropiere. Îşi învingea teama păşind într-un loc necunoscut, fiindcă teritoriul lui nu depăşea perimetrul străzii noastre. Deseori ne însoţea când plecam de acasă, dar numai până la capătul străzii.Iarna însă stătea numai în casă. Mai precis, în pat. Sau lângă cea mai apropiată sursă de căldură.

Din cele şapte (sau nouă) vieţi şi-a pierdut sigur vreo două - o dată când s-a bătut cu un alt motan şi a căzut de pe scară; atunci şi-a rănit un deget şi şi-a rupt o unghie. Altă dată şi-a tăiat (totuşi nu prea rău) o lăbuţă într-un geam spart. În urma acestor două întâmplări nefericite s-a ales cu un fel de bandaj, dar care niciodată nu putea rezista mai mult de cinci minute. Cum ajungeam acasă, preocuparea lui principală era să scape de „ciorăpel”. Aşa că trăgea cu dinţii de el până reuşea să-l scoată. Noroc că rănile s-a vindecat foarte repede.

A fost tot timpul activ, un vânător iscusit, un căţărător înnăscut. Distracţia lui favorită era să sară de pe un dulap pe altul sau să se ascundă în cutii. Era jucăuş, curios, foarte alintat şi foarte afectuos. Şi nu numai când voia să mâncare, pe care o avea oricum la dispoziţie. Nu am mai văzut până la el un pisoi atât de tandru.

Ne-a făcut întotdeauna sărbătorile mai frumoase. Era lângă noi când voiam să lucrăm. Era lângă noi când voiam să citim. Într-un cuvânt voia să ne iubească şi să-l iubim.

Au mers amândoi cu noi în Italia cu maşina. Ne-am dus pe o căldură infernală şi ne-am întors în plină iarnă, cu zăpada cât gardul. Nu avea de unde să ştie că aici se află în Ungaria, iar aici în Slovenia.

Cel mai curios a fost să se vadă pe nava Tirrenia, înconjurat de o mare... de apă. Dar cel mai greu ne-a fost să nu-l pierdem prin îndepărtata Sardinie, fiindcă el spera că poate îşi va găsi vechea lui căsuţă...

Au mai trecut alţi câţiva ani, timp în care nu ne-am dat seama de pericolul care îl pândea - insuficienţă renală - decât foarte, foarte târziu şi asta fiindcă el a fost întotdeauna foarte dinamic şi nimic nu prevestea iminentul sfârşit.

Nici medicamentele şi nici toate eforturile medicilor nu l-au mai putut salva. Nu am mai putut decât să-i îndulcim ultimele două săptămâni de viaţă amenajându-i, într-un coşuleţ, cel mai moale culcuş posibil. Aşa cum pe vremuri ne aştepta să venim acasă, ne-a aşteptat şi acum, şi sper să fi contat că am fost lângă el în ultimele lui clipe.

Aceasta este una dintre ultimele lui fotografii, în care pare atât de trist...

Pisicile de (la) mare: Gatti di Su Pallosu

„Probabil că Dumnezeu a creat pisicile astfel încât omul să se poată bucura de plăcerea de a alinta tigrul”, scria romancierul şi dramaturgul canadian Robertson Davies. Când am aflat că în Italia există o colonie de pisici, mi-am zis că trebuie neapărat să ajung acolo. Am aşteptat luna februarie, mai precis ziua de 17 - dată la care italienii sărbătoresc “La Festa dei gatti” - pentru a ajunge la “mici” di Su Pallosu. Astfel, am luat drumul provinciei Oristano, Su Pallosu fiind situat pe coasta de vest a Sardiniei. 
 

Se spune despre pisici că nu iubesc apa şi nu pot trăi lângă un râu sau o mare. Tocmai de aceea felinele de aici sunt speciale. Nu numai că au ales să trăiască la mare, dar se plimbă pe plajă şi se apropie de apă ca şi când ar fi locul cel mai obişnuit din lume. Mare mi-a fost mirarea să văd că n-au nici o problemă dacă îşi udă lăbuţele în valuri.

Dar şi mai mare a fost surpriza când am descoperit că de „pisicile de (la) mare” se ocupă o româncă, Irina Albu, şi soţul său, Andrea Atzori. Aşa cum era de aşteptat, unele „pufoşenii” poartă nume româneşti: Pufuleţ, Veveriţa, Pupici, Pufu, sau Liliac, alături de Aziza, Geppetto, Ciuffo, Carbone sau Perlarita.

Colonia felină din Su Pallosu e formată din 50 de blănoşi (recenzaţi la 26 martie 2013). „Pisicile marine”, cum li se mai spune, umblă libere pe un teritoriu ce conţine zona locuită, colina dinspre Sa Mesa Longa, coasta stâncoasă, dune de nisip şi plajă. Aceasta este una dintre coloniile cele mai vechi şi mai cunoscute din Italia, datând de aproape un secol, cu existenţă documentată din 1947.

În 1922, a început aici pescuirea tonului la scară industrială. Atrase de mirosul de peşte, pisicile s-au strâns în număr mare. Chiar dacă în 1940 activitatea s-a restrâns, mâţele nu şi-au schimbat domiciliul. Însă se crede că atâta vreme cât în zonă există un sit arheologic şi au fost descoperite locuinţe din perioada nuragică, este posibil ca prezenţa pisicilor pe aceste meleaguri să fie din timpuri străvechi. Nimeni nu-şi aduce aminte de un moment în care felinele să fi venit aici; în memoria oamenilor, ele sunt prezente în staţiunea balneară dintotdeauna.

Trăiesc complet libere, fără cuşti sau plase, însă se pot adăposti la nevoie în căsuţele amenajate special pentru ele. Chiar şi plaja le este dedicată şi se numeşte „Spiaggia dei gatti”. Asociaţia „Amici di gatti di Su Pallosu” se finanţează numai din donaţii, iar pagina lor de Facebook a adunat aproape 10.000 de prieteni. În fiecare an colonia e vizitată de aproximativ 2.000 de turişti, iar turul ghidat este gratuit.

„I micioni” au devenit vedete pe micul ecran, fotografiile ce îi au drept modele participă la concursuri şi tot ei o inspiră pe Irina Albu să realizeze pentru mini-muzeul pisicesc tot felul de obiecte artizanale - de la căni, farfurii sau pernuţe la tablouri şi picturi pe piatră, toate avându-i drept leitmotiv pe „i nostri amici a quattro zampe”.

Nu numai la Su Pallosu se celebrează Ziua Pisicilor: colonii, site-uri şi chiar ziare naţionale din Italia le dedică secţiuni întregi. Povestea a început în 1990, când jurnalista Claudia Angeletti a propus un referendum printre cititorii „Tuttogatto” pentru stabilirea unei zile dedicate acestor fascinante animale.

Propunerea cea mai argumentată a aparţinut unei cititoare care a pledat pentru ziua de 17 februarie, sub semnul Vărsătorului, zodie care caracterizează spiritele libere şi neconformiste, aşa cum sunt şi pisicile. Şi în folclor luna februarie este definită drept a vrăjitoarelor şi a pisicilor, punându-le astfel în legătură cu magia.

Numărul 17 a fost mereu unul ce aduce ghinion, aşa cum s-a spus şi despre pisici. Scris cu cifre romane, sub forma XVII, numărul poate fi anagramat sub forma VIXI, „am trăit, altfel spus, sunt mort”, a mai argumentat italianca. În schimb, despre pisici se spune în Peninsulă că au 7 vieţi, altfel spus 1 viaţă de 7 ori, deci din nou numărul 17.