L-am gratulat cu atribute şi complimente directe. Nu sunt singura care îl consideră fenomenal. E workaholic, pare diabolic, dar în esenţă e un tip care trăieşte în, din, prin şi pentru muzică.
Pe Peter Tagtgren l-am văzut pentru prima dată într-un concert la Budapesta, evident. Cânta pe atunci cu Andrea Odendahl şi Alla Fedynitch în Pain, grup pe care îl numea „proiectul său de suflet”. A fost alchimie la prima vedere, astfel că această formaţie a rămas şi pentru mine una dintre trupele de suflet, chiar dacă după câţiva ani Peter i-a schimbat componenţa.
Apoi l-am prins în mare... formă, la propriu şi la figurat, într-un concert magnific, pe Silja Boat, o navă cu nouă etaje, plină ochi cu rockeri, plutind pe Marea Baltică, printre bucăţi de gheaţă.
Fie că i-am solicitat o scurtă declaraţie sau un interviu, ne-a tratat de fiecare dată cu o deosebită atenţie.
Stabilisem o întâlnire în Letonia, la Blome, iar organizatorul ne-a dezvăluit că nu este într-o dispoziţie prea bună: a fost tăcut tot drumul, veneau după un adevărat periplu cu autocarul de turneu şi era obosit, însă nu a lăsat să transpară nimic din toate acestea: am primit toate detaliile şi toate răspunsurile la întrebările pe care i le-am adresat. Iar când a început să cânte, o explozie de energie a cuprins scena.
Ne aflam în Viena când chitaristul Michael Bohlin i-a spus: cuplul ăsta îl ştim de undeva! Iar Peter a zâmbit cu subînţeles.
L-am reîntâlnit la Sibiu, la Artmania, în 2009, cu Pain, iar acum cu
Hypocrisy, la Arenele Romane. Să-l re-re-revăd niciodată nu va fi o ultimă dată. On & on, vorba cântecului.
