După ce am prezentat Top 10 amintiri în varianta foto, urmează acum varianta text, by Paul.
Şase ani se împlinesc zilele acestea de când am prins gustul călătoriilor de iniţiere... în marile concerte de afară. Cum pe atunci România încă nu (re)devenise o oprire frecventă a turneelor (cum fusese la începutul anilor ’90), am aplicat clasicul dicton: dacă Mahomed nu vine la munte, atunci muntele îl caută pe Mahomed prin toată lumea... bună a metal-ului. Ungaria, Letonia, Austria, Franţa, dar mai ales Germania şi Suedia s-au adăugat rând pe rând listei de destinaţii. Fest-uri sau one-off-show-uri, concerte în oraş sau „in the middle of nowhere”, mari sau mici, cu lineup-uri de cinci stele sau cu grupuri de care puţini au auzit (la noi), toate au intrat în „cutiuţa cu amintiri”. De acolo le-am scos pe rând şi le-am înşirat într-un top 10, greu de alcătuit pentru că fiecare dintre concerte poate fi pe primul loc, iar fiecare dintre poziţii ne-a stârnit nostalgii. Am legat prietenii, am cunoscut „masterminds”, iar pass-ul pentru backstage-ul ideilor a fost mult mai valoros decât toate legitimaţiile de presă. Cele din urmă rămân bucăţi de plastic într-o cutie, însă primele îţi deschid porţi spre noi lumi. Pentru că una e să respiri acelaşi aer cu „un rockstar” şi alta e să cauţi mereu întrebarea potrivită şi, precum Parsifal, să o şi găseşti. Măcar uneori. Iar răspunsurile te duc în zone deseori nebănuite. Dar să înceapă topul...
Locul 10, Ragnarok’s Aaskereia
În toamna lui 2008 am fost la Budapesta pentru a urmări concertul vikingilor. Turneul Tyr-Hollenthon-Alestorm-Svartsot-Gwydion, pe scurt Ragnarok’s Aaskereia, a ajuns în Ungaria în noiembrie. Cu un tren de noapte am străbătut România spre nord-vest, iar apoi am ajuns în capitala ţării vecine. Hotelul de pe Futo l-am ales mai mult pentru că ne-a amuzat numele străzii, dar şi pentru că era suficient de aproape şi de Diesel Club (fostul E-Klub), şi de centru. Iar, dacă pe timp de zi am făcut o escală la Muzeul Bibliilor, seara am avut întâlnire cu lumea „heathens”. Vikingii, fie ei portughezi (chiar există, măcar în spirit, au încercat să ne convingă cei de la Gwydion) sau feroezi, ne-au fascinat mereu, iar dacă reînvie Valhalla prin pagan metal... atunci trebuie văzuţi!
Cinci trupe s-au succedat pe scena din clubul maghiar. Gwydion ne-a oferit prima înghiţitură de „mead of poetry”, Svartsot a venit şi cu „recuzita” (în speţă o secure pe care vocalul s-a sprijinit între piese), Alestorm ne-au arătat cum piraţii pot să şi ofere (spectacol), nu numai să fure (inimile fanilor), şi n-au fost deloc zgârciţi (deşi sunt scoţieni), Hollenthon a demonstrat, dacă mai era nevoie, că Austria împărtăşeşte acelaşi spirit germanic, inclusiv muzical. Iar Tyr... deşi îi mai văzusem, ne-au convins că merită să-i urmărim din nou şi din nou. Heri a fost permanent concentrat, totul a trebuit să iasă la milimetru. Abia la final şi-a permis să zâmbească - în cele din urmă, nu e un uriaş de gheaţă. Spectatorii au reuşit să topească toate barierele; iar ce-a mai rămas s-a dizolvat în whisky-ul adus de cei de la Alestorm, care la final au urcat şi ei pe scenă. Ca de altfel toţi muzicienii din trupele care i-au precedat. Terji s-a lăsat mângâiat de o fană, şi chiar a venit aproape de public. Ce-i drept, formula din reclama românească (aceea cu „mâna pe picior plus pupat”) n-a fost aplicată decât pe jumătate, dar chiar şi aşa unguroaica a fost fericită că l-a putut atinge pe feroez. Gunnar s-a dezlănţuit şi el, numai tobarul regretând, poate, că nu-şi poate lua bateria în spate să vină alături de public. Pentru că audienţa a meritat acest show, la cât de călduros i-a primit pe toţi membrii caravanei metalice.
Locul 9, Arch Enemy
Un alt turneu, o altă trupă, un alt stil, acelaşi club - Diesel. Ce mai puteau însemna cele 14 ore cu trenul de noapte până la Budapesta (cu care deja ne obişnuisem, aceasta fiind a treia astfel de călătorie), când urma s-o ascultăm live pe Angela Gossow? Am revenit în binecunoscutul hotel din vecinătatea parcului şi a clubului şi, chiar dacă nu mai aveam centrul „la o aruncătură de băţ”, am preferat să ne cazăm acolo unde am stat şi prima dată, în 2005.
Ce cadou poate fi mai frumos de ziua de naştere (chiar dacă a fost oferit cu trei zile întârziere) decât un show oferit de „Diva Satanica” însăşi? În plus, cu doar câteva ore înainte de concert, am avut ocazia să vorbim cu Michael Amott. Angela a stat la o masă din apropiere, menajându-şi vocea pentru show, mai ales că turneul era lung şi abia era pe la jumătate. Chiar şi aşa, fostul şi actualul membru al trupei Carcass, dar şi „creierul” grupului Arch Enemy, ne-a răsplătit aşteptarea, răspunzând cu amabilitatea tipic suedeză la toate întrebările. Şi, chiar dacă iniţial ni s-a spus că avem la dispoziţie „ten, fifteen minutes at most”, roşcatul chitarist a depăşit acest interval, stând apoi şi pentru fotografiile de final. Angela n-a fost deloc „rece cum sunt nemţii”: înainte de a intra în club, a semnat pe o mulţime de postere, ce i-au fost puse în faţă de către unguri, slovaci şi... de unde or mai fi fost. I-a certat, modestă, că bat atâta drum doar pentru a-i vedea, dar... te pui cu entuziasmul fanilor?
În timpul show-ului, am stat „la presă”. Pentru că spectatorii ne-au presat continuu, respirând numai între piese, când se mai potolea vârtejul din sală. Dar ştiam că nu suntem la un recital la care audienţa stă frumos pe scaune şi aplaudă. Puteţi să-l numiţi „masochismul” amatorului de metal, dar nu ne-am mişcat nici un centimetru de acolo, încercând să surprindem pe cameră imagini de la concert şi, simultan, să gustăm fiecare picătură din licoarea magică numită Arch Enemy, cu un nesaţ atât de mare de parcă venea apocalipsa. Şi a venit... Bineînţeles, s-a numit „My Apocalypse”!
Locul 8, Theatres des Vampires
Halloween-ul 2009 ni l-am petrecut în ţara streghelor. Un cuvânt italienesc ce provine din aceeaşi vocabulă latină ca şi românescul strigoi. Iar legăturile dintre România şi Italia au mai avut un numitor comun: vampirii. Şi-al lor teatru. Un cocktail după o reţetă simplă: se ia puţin Anne Rice, se adaugă death şi gothic metal după gust, se lasă la macerat vreme de ani buni în creuzetul muzicii italiene şi se serveşte în sânge. Simplă am spus? Poate... dar cel mai bun gust îl are atunci când e oferit de Sonya Scarlet. Şi colegii din Theatres des Vampires.
Supăraţi că preconizatul festival RCOA s-a umflat până a pocnit, fiind anulat cu tot cu vampirii italieni, ne-am dus să-i vedem la ei acasă. La Roma, sau, mai precis, la câţiva kilometri de Cetatea Eternă, într-o micuţă localitate din apropiere. Iar Halloween-ul l-am simţit în moduri la care nici nu ne gândisem. Am găsit o singură pensiune în zonă (abia ulterior am aflat că mai era una la câţiva paşi), spre care am parcurs aleea, romantică, printre măslini. Asta ziua, pentru că seara umbrele se profilau extrem de ciudat, ajutând imaginaţia să închipuie un decor demn de Bram Stoker.
Şi totuşi, în afară de disconfort, nimic nu ne-a mai deranjat în drumul spre Xroads Club, deschis cu vreo lună sau două înainte. Ajunşi acolo, i-am încolţit pe vampirii pe care îi vânam de atâta vreme. Şi i-am împuns cu... întrebările pregătite din vreme. Dacă un alt muzician mărturisea că are de ales între a face un duş şi a sta cu jurnaliştii, Sonya şi Fabio au avut de ales între noi şi cină. Mâncarea a trebuit să aştepte până ce emisarii din ţara lui Dracula au terminat tirul întrebărilor, de la vampiri la muzica Diamandei Galas, de la proiectul Sonyei cu Beto Vasquez la pasiunea pentru designul vestimentar, de la Transilvania la semnificaţia sângelui.
Festa italiană a început cu Al Festa, care, a făcut din keyboards o adevărată „orgă de senzaţii”, în timp ce pe ecranul din spatele său se derulau imagini din pelicule clasice, filme „giallo” italiene şi blockbusters americane. Apoi Theatres des Vampires au acaparat scena. Piese celebre din diferite perioade au potolit setea amatorilor de muzică bună. Sonya a schimbat trei ţinute şi, chiar dacă la crucea ţinută invers a trebuit să renunţe (era Vaticanul prea aproape?), a deschis Necronomiconul, din care flăcările au izbucnit cu putere. Un „Danse Macabre” ce cu greu poate fi uitat, care a ţinut până târziu în noapte.
Locul 7, Nopţile Vieneze
Câteodată, evenimentele se potrivesc în aşa fel încât e imposibil să alegi altfel. Astfel că, dat fiind că Viena a fost punctul de oprire a trei turnee în interval de circa o săptămână, n-am avut ce face decât să ne rezervăm biletele de avion şi hotelul pentru a lua parte la festinul metalic din Szene. De multă vreme urmăream programul Turisas pentru a-i vedea live, iar faptul că aveau să le urmeze Pain şi apoi Tiamat nu putea decât să ne bucure. Ce mai conta frigul lui februarie, când ne aştepta un festin împărătesc în oraşul lui Sissi?
Primii au venit finlandezii, cu un Mathias foarte volubil la interviu, etalându-şi vastele cunoştinţe despre vremea varangilor, dar la fel de energic pe scenă, invitând publicul să călătorească alături de ei „To Holmgard and Beyond” şi reînviind vremea lui „Rasputin”. Olli Vanska s-a transformat şi el, dintr-un „student cuminte”, care îşi pregăteşte meticulos vioara înainte de show, într-un sălbatic finlandez, pictat în culorile războiului, atunci când a urcat pe scenă.
Cealaltă trupă a caravanei metalice, Dragonforce, poate fi oricând un simbol al globarizării: un chinez, un ucrainean, un francez, trei britanici, dintre care unul „recuperat” de la antipozi. Ne-au trecut „Through The Fire and Flames” (piesa ce le-a provocat coşmaruri tuturor celor care s-au încumetat s-o abordeze în Guitar Hero), în timp ce ZP stropea publicul cu apă, apoi cu „cerveza”, dar fără a reuşi câtuşi de puţin să stingă entuziasmul fanilor. Pruzhanov a ţopăit la clape, apoi şi-a luat keyboards-urile portabile şi a făcut săriturile cu întoarcere de 360 de grade care l-au particularizat în lumea metal. Totman a fost „specialistul în mutriţe”, iar Herman Li a fost un adevărat maestru al chitării, după ce, în culise, fusese maestru de arte marţiale pentru Netta Skog de la Turisas. Am avut şi un duel al clapelor, între Netta şi Vadim, acordeon vs keyboards.
Timpul a trecut repede şi în Viena a ajuns Pain, cu Brother Firetribe în deschidere. Am sosit mai devreme la club, pentru a-i oferi lui Peter Tagtgren un exemplar al ziarului în care apăruse (cu vreun an în urmă) un interviu pe care ni-l acordase. Aşa se face că am reuşit să-l fotografiem ţinând în mâini un jurnal pe care scria, cu litere de-o şchioapă, „Românica în zama ei”. Românica avea s-o stoarcă (până la ultima picătură de energie) peste puţină vreme, la Sibiu, unde de data aceasta a venit „la pachet” cu Nightwish, trupa de bază a lui Emppu. În faţa clubului era parcat autocarul Pain, din care la un moment dat a coborât Michael Bohlin. „Parcă i-am mai văzut pe tipii ăştia undeva”, avea să-i spună, contrariat de senzaţia de deja-vu, câteva minute mai târziu, managerului de turneu.
După scurta întâlnire de peste zi, seara a urmat concertul. Brother Firetribe, cu micuţul Emppu demonstrând, a câta oară, că „esenţele fine se ţin în recipiente mici”, a deschis balul. Apoi, pe ecranul din spatele scenei, au fost difuzate imagini abia filmate: o cameră a înregistrat drumul de la autocar până pe scenă. De altfel, imaginile video au fost un „show în show”, incluzând un clip realizat din filmări de culise, în care am văzut o inedită faţă (sau, după caz, spate) al celor din Pain.
Până la al treilea turneu, am avut parte de un intermezzo clasic. Pentru că în Viena nu puteam rata oprirea lui Andre Rieu (olandez doar prin naştere, dar cu sufletul aparţinând iremediabil capitalei austriece). O sală arhiplină, deşi (cel puţin pentru români) biletul a fost destul de scump, dar cine se mai uită la preţ când ai ocazia de a vedea un spectacol complet? S-au ascultat în tăcere mormântală ariile „serioase”, s-a râs cu poftă la giumbuşlucurile instrumentiştilor, s-au cântat în cor liedurile (puţini erau în sală care nu cunoşteau versurile), s-a şi dansat printre rândurile de scaune (perechi la vârsta senectuţii, dar şi tineri pentru care valsul face parte din moştenirea genetică).
În fine, ultima caravană metalică a fost cea a Tiamat. În deschidere, o trupă locală a adus pe scenă două manechine, unul cu aripi „angel white”, altul - „bible black”, care s-ar fi potrivit şi la recitalul headlinerilor. A doua în program a fost formaţia portughezo-norvegiană Ava Inferi, un amestec de întuneric nordic şi de melancolie mediteraneeană. The 69 Eyes au reprezentat momentul „glam” al serii, spre deliciul fetelor din Szene. Atmosfera fierbinte din sală, contrastând cu gerul de afară, a făcut-o pe blonda sunetistă să-şi facă treaba îmbrăcată în pantaloni şi... sutien.
Şi a sosit momentul mult aşteptat, în care Tiamat avea să urce în scenă. Ce decor ar fi potrivit pentru suedezi, când ei îşi creează propria lume de vis prin muzică? Şi, pentru că în spate trebuia să fie ceva, a fost. Două bucăţi de scotch galben, lipite pe draperia din spatele scenei, au închipuit o cruce - evident, una aşezată în poziţia „normală”. Adică... cu braţul mai scurt în jos. Cu un asemenea „talisman”, ca în povestea bătrânului rege pescar, „regele viselor” părea a fi întinerit ca prin magie. Toţi au fost într-o formă de zile mari, poate cea mai bună în care i-am văzut, iar la final au coborât de pe scenă pentru a-şi lăsa fanii să le strângă mâinile. Apoi au rămas la standul de merchandise, dând autografe şi legând conversaţii cu cei prezenţi.
Am părăsit oraşul Dunării Albastre pentru a reveni pe malurile Dâmboviţei, unde liedurile nu-s deloc la ele acasă... Cât despre metal, abia din 2010 a început să mai mişte câte ceva.
Locul 6, Bonecrusher Fest
Între luminile Parisului şi obişnuinţa cu Budapesta, am ales „bonusul” turistic. Abia apoi am aflat că una dintre cunoştinţele noastre online a ales farmecul Estului, adică fix invers decât noi, fapt care a făcut să amânăm încă o vreme prima întâlnire face to face. Şi totuşi, chiar şi aşa, călătoria a meritat. Chiar dacă uneori Oraşul Luminilor a părut o metropolă încremenită într-un alt moment istoric, a fost fascinant să vedem vestigiile acumulate în secolele care au trecut - cu folos! - peste capitala Franţei.
Dacă în centru am avut „lecţia de istorie”, la periferie am avut „ora de metale grele”. Trabendo, deşi departe de rutele turistice, a găzduit multe concerte de bună calitate. Printre ele, şi popasul din 2010 al turneului Bonecrusher Fest. Astfel că în itinerar, pe picior de egalitate cu Notre Dame, Arcul de Triumf, Turnul Eiffel, Montmartre şi câte şi mai câte... am inclus şi clubul de la marginea citadelei.
De la un bodyguard la managerul de turneu şi de la acesta la muzicienii Necrophobic a fost doar un pas. Astfel că, în curând, stăteam la taifas cu doi dintre ei: Joakim Sterner, ultimul mohican al formulei de început, şi Sebastian Ramstedt, principalul „ideolog” al formaţiei de câţiva ani încoace. În cadrul intim al autocarului de turneu, i-am „topit” pe giganţii de gheaţă cu întrebările, de la legăturile cu Therion şi Dragon Rouge (cu Thomas Karlsson drept numitor comun) la demontarea ipocriziei religiei prin punerea ei faţă în faţă cu odinismul, cu Adversarul atât de pomenit în versurile Necrophobic, dar şi cu ea însăşi. Ne-am bucurat de interviu, neglijând să trecem pe la standul de merchandise până la ora show-ului. Astfel că tricourile aproape s-au terminat, iar pentru „întârziaţi” rămăseseră doar măsurile extreme. Am glumit pe seama crizei, care ne va ajuta să fim suficient de supli să ne încapă T-shirt-ul mărime S, şi ne-am promis să ajungem şi la un alt recital Necrophobic, la care să ne ducem la shopping cât mai devreme.
Un concert cu şapte trupe are avantajul multitudinii de stiluri, dar şi dezavantajul unui setlist limitat la timpul care i-a fost alocat. Sala a fost plină, iar un loc lângă bara dintre scenă şi public se obţinea cu lupte grele. Gândul că vom asculta iar Necrophobic ne-a dat aripi (negre) şi am reuşit până la urmă să ne instalăm. Trupele de deschidere au fost un aperitiv delicios pentru festinul de la final: trei co-headlineri din trei stiluri diferite, dintre care, evident, cel al suedezilor ne era cel mai aproape de suflet. Le-au urmat 3 Inches of Blood şi The Black Dahlia Murder. La ultimii a fost nebunie: nu treceau câteva secunde fără ca un alt spectator să urce pe scenă, pentru a se arunca în capul celor din primele rânduri, plutind până spre spatele sălii sau spre una dintre margini. Unora le ieşea, alţii picau destul de strâmb. La categoria profesionişti s-a „înscris” şi unul dintre canadienii de la 3IOB, care a luat un bonus pentru dificultate: a izbutit să nu verse prea mult din berea la cutie pe care şi-a luat-o cu el în săritură. Drumul cel drept (deci şi cel mai scurt) între backstage şi zona de merchandise trecea peste public, astfel că muzicianul a îmbinat utilul cu... stage diving-ul.
Locul 5, Tiamat 2005
Locul 5 vine din, deja, negurile istoriei. A fost prima călătorie metalică afară, prima oprire în E-Klub din Budapesta, primul concert Tiamat şi primul din lunga serie de interviuri. Aveam să revenim în Ungaria de încă două ori, E-Klub avea să devină Diesel Club, pe Tiamat urma să-i vedem de încă şapte ori, iar interviurile cu trupe din metal s-au înmulţit şi ele. Şi totuşi, prima dată nu se uită niciodată.
Din ţară ne-am luat acreditare, prin cineva care cunoştea pe cineva care, la rându-i... Până la urmă, bine că am ajuns. Ne-am trezit buimaci, după 14 ore cu trenul, de capul nostru într-un oraş pe care nu-l mai luasem niciodată la picior. După ce ne-am încălzit puţin în hotel, am dat târcoale clubului, până ce am nimerit un băimărean ce răspundea la numele de Zsolt (şi săracul a trebuit să răspundă de nenumărate ori, pentru că, din minut în minut, o voce feminină îl striga pe „Zsoltiiiiii!”). În română (noi), maghiară (ei), engleză (puţină ei, ceva mai multă noi), i-am dat de cap. Acreditarea era una singură... pentru celălalt trebuia bilet. Bine şi aşa, doar urma să vedem Tiamat! Care costa sixty... ba nu, sixteen euro. Am plătit sixteen, am fi plătit şi sixty - puteau să ne ceară şi six hundred three score and six pe bilet, că i-am fi plătit fără să clipim. Cert e că ne-am înţeles, am trecut de Cerber şi am ajuns unde ne doream să ajungem.
Şi anume faţă în faţă cu Lucifer Hellslaughter însuşi. Care, încă moleşit de drum şi de mâncarea abia consumată, i-a pasat fratelui Satanfuck pisica. Şi jurnaliştii, care îşi fac şi ei meseria, dar le răpesc din timpul de relaxare înainte de concert. Uneori, ziceau altădată, au de ales între media şi duş. Dar acum, pomenindu-se cu presa pe post de desert, n-au avut ce face şi au răspuns. După una-două întrebări de spart gheaţa, pasate repede de Anders, am pomenit numele lui Crowley. Magia s-a produs, colosul s-a mişcat, sfinxul şi-a deschis ochii (de un albastru electric) şi a preluat frâiele conversaţiei. Remarca „That’s a good question”, rostită la un moment dat, ne-a lăsat impresia că Johan nu ne-a considerat amoebe, categorie în care îi plasează pe mai toţi jurnaliştii. Interviul a apărut la întoarcere, ciuntit la numărul de semne alocat. Abia acasă ne-am dat seama că ne întinsesem la vorbă cât pentru câteva pagini de print, sub vraja momentului; am fi fost în stare să-i ţinem la interviu toată noaptea...
Am mai lăsat şi la alţii din elixirul magick al discuţiei cu Johan şi ne-am îndreptat spre sală, cât să mai prindem ceva din Green Division, trupa locală care a deschis show-ul. Apoi, o nouă experienţă: primul concert Pain! Peter Tagtgren şi proiectul său de suflet, parte a turneului, ne-au făcut să-i trecem între trupele pe care, de oricâte ori le-am vedea, tot am mai vrea să repetăm experienţa. Şi chiar dacă de multă vreme nici Andrea, nici Alla nu mai sunt în trupă, înlocuite cu „doi vikingi bărboşi cărora nu le stă bine în fishnets”, magia „Same Old Song(s)” rămâne la fel de puternică. Peter s-a dezlănţuit, Andrea la fel - noi, aflaţi, la propriu, la picioarele ei, am fost cuceriţi pe dată.
Ne-a rămas în minte operatorul de sunet cu lămpaş prins cu elastic în mijlocul frunţii, care a făcut ultimele reglaje înainte ca Johan şi ceilalţi să urce pe scenă. Și ne răsună şi acum în minte ciudatul accent maghiar cu care un fan de lângă noi striga „Gaia - Wildhoney!”, iar melodia n-a lipsit din recitalul Tiamat. Dar până la finalul show-ului, pentru că, de obicei, şi „Gaia”, şi „Sleeping Beauty” sunt incluse în bis-ul ce încheie concertul, fanul a avut ceva de aşteptat. Şi totuşi, a fost consecvent şi s-a potolit abia când primele acorduri ale piesei sale de suflet au umplut clubul budapestan.
La întoarcere, în vamă, clasica întrebare a ofiţerului, privind scopul vizitei în Ungaria. Aflând că ne-am dus pentru un show, ne-a întrebat curios: „Şi ce concert a fost?” Am exclamat, încă sub senzaţiile oferite de Tiamat: „Dar ce concert a fost!...”
Locul 4, Metalshow.lv
În Letonia am fost de două ori - o dată la invitaţia membrilor locali din Church of Tiamat... şi a doua oară pentru că ne-a plăcut prima oară. După ce ne-am stabilit „baza” în Riga, am plecat spre nord cu autocarul, spre câmpurile din vecinătatea localităţii Blome. „Autocarul metalist” a fost condus de un şofer cu destulă vechime, dar diferenţa de vârstă dintre veteranul volanului şi gălăgioşii tineri amatori de bere şi de metale grele a fost repede depăşită. Deloc enervat de desele popasuri pentru aprovizionarea cu elixir la sticlă sau la cutie, şi nici de opririle şi mai dese cauzate de prea multa bere băută, ne-a dus la destinaţie. Ce-i drept, au fost şi peripeţii, în sensul că în primul an (2007) am ratat o curbă şi am ajuns la graniţa cu Estonia (oops!), de unde ne-am întors pentru a reveni pe traseul de bază. Cu „ghizii” Tanka şi Ilya din Gatling, plus managerul trupei - „babysitter-ul” nostru Ianis -, am ajuns în fine, şi cu bine, în camping.
Ne-am cazat, evident, la zona CoT, alături de cortul ocupat de Siix (alias Sigita), d1 (Armand) şi Scary Guy (Tomi, un tip deloc scary, ba dimpotrivă). Am făcut poze, am dat interviu la o televiziune, am ascultat trupe locale, majoritatea în premieră (pentru că şi pentru letoni, ca şi pentru români, e greu să ajungă în prim-planul metal-ului european), majoritatea bune sau foarte bune. Am asistat de pe margine şi la meciurile de fotbal, şi la jocurile de tabără (gen „Ţară, ţară, vrem ostaşi”) şi la scalda în lacul din apropiere. Ne-am reîntâlnit cu membrii CoT în faţa scenei, la coada de la bere sau de la mâncare, iar în timpul liber - în faţa corturilor.
Desfăşurate pe bătrâna estradă, concertele au fost, evident, punctul central. Am ascultat, printre altele, Preternatural, Gatling şi mai ales Frailty de la gazde, ultimii fiind o foarte bună trupă de doom, care abia îşi lansase primul EP, deşi aveau ani buni de activitate în spate. Johan Edlund & Co. au fost headlinerii primei seri, făcându-şi show-ul hipnotic devenit un trademark Tiamat. În cea de-a doua, pentru „finalul apoteotic” au fost păstraţi alţi suedezi, Dark Tranquillity. Numai că fanii au trebuit să aştepte vreo oră până să înceapă show-ul. Suprasolicitată în cele două zile în care a tras din greu pentru metalele grele de pe scenă, instalaţia electrică a cedat. A fost reparată în pripă pentru a „duce” un ultim recital şi, chiar dacă până la urmă Mikael Stanne şi colegii săi au cântat mono, au avut cel mai electric show Dark Tranquillity pe care l-am văzut. Fanii i-au aşteptat, unii suportând stoic noaptea letonă, alţii încălzindu-se la standul de băuturi, dar nici unul nu a vrut să se retragă în cort fără să-i vadă pe nordici. Şi, chiar dacă publicul i-a iertat pentru întârziere (nici n-a fost vina muzicienilor, de altfel), solistul şi-a cerut mii de scuze şi a dat 200%.
„Anul trecut am fost la Blome, anul ăsta unde mai mergem?”, ne-am întrebat. Răspunsul a venit simplu: „Tot la Blome!”, dat fiind că pe afişul ediţiei 2008 au fost In Mourning, Agnostic Front, Cradle of Filth, Sinister, The Exploited, dar mai ales Tyr şi Pain. De la gazde, Frailty şi Skyforger au fost tentaţiile numărul unu pentru noi. Acelaşi avion Bucureşti-Praga-Riga, acelaşi hotel, aceleaşi autocare şi... acelaşi camping. Şi, chiar dacă nu i-am mai regăsit pe amicii din Church, am avut parte de aceeaşi companie agreabilă a lui Ianis. Şi... o surpriză: lângă estradă crescuse o imensă scenă, montată ad hoc, care a preluat o parte din „greutatea” festivalului. Concertele au alternat, astfel că am alternat şi noi drumurile de la una la cealaltă cu cele de la standul de mâncare spre cel de bere şi retur. I-am intervievat pe Skyforger la masa din spatele standului de merchandise, pe Frailty între cortul lor şi maşina de teren devenită „de turneu”, pe Tyr în casa din vârful dealului, unde feroezii îşi acordau instrumentele, şi, în fine, pe Peter Tagtgren de la Pain în cortul dintre cele două scene, puţin înainte de show. Un show marcat de un incident care pe mulţi solişti i-ar fi făcut să-şi înghită cuvintele... sau să înghită în sec. Mai precis, una dintre fane, urcată în spatele partenerului, i-a arătat, „live”, că n-are deloc „silicon tits and silicon lips”. Cel puţin în ce priveşte prima parte a convins, cu „perechea” ce se mişca prea natural pentru a fi artificială.
Locul 3, Wave-Gotik-Treffen
Un alt festival la care am fost la două ediţii (de data aceasta nu la rând, ci pe sărite, respectiv în 2008 şi 2010) a fost WGT, desfăşurat în weekendul Rusaliilor în Leipzig. Sărbătoarea religioasă însă e doar un pretext... ca nemţii să profite de zilele libere pentru a celebra întâlnirea dark. Şi nu numai nemţii - întreaga Europă, plus America îşi trimit anual delegaţii la festivalul goth. De asemenea, prima ediţie ne-a atras prin Tiamat, dar am profitat de noua revedere cu suedezii pentru a vedea multe trupe, din multe genuri. Inclusiv grupurile din Piaţa Medievală, admirate la un pahar de vin alături de personaje în rochii extravagante, de Ev Mediu, dar şi de o fată într-un futurist costum din plastic transparent. Ba chiar foarte transparent: „n-a mai lăsat nimic pentru imaginaţie”, cum ne spunea unul dintre amicii din CoT văzând poza. Însă „rasa germană” nu a fost asaltată decât de blitzurile fotografilor, cărora le-a zâmbit foarte natural. O altă fată, un alt costum, de data aceasta unul somptuos, ne-a atras atenţia la rând la acreditări. Rochia cu volane, deloc potrivită cu spaţiul mic dintre barele de metal care limitau accesul la ghişeu, i-a atras ziaristei italience numele de alint „Balena Nera” din partea mult mai suplului său coleg, spre amuzamentul celor prezenţi. În Leipzig am găsit şi o româncă, „Frau Stefanescu” fiind extrem de surprinsă că repetiţia i-a fost întreruptă de doi conaţionali. Am revăzut-o şi pe Andrea Odendahl, de data aceasta alături de Jesus on Extasy. Am călătorit cu tramvaiul de noapte, întâmpinat de gothici cu urale demne de trupa lor favorită, dar şi cu cel de zi, în care pentru câteva staţii s-au intersectat „Iisus” şi „Satana”, primul purtându-şi mândru coroana de spini parte a costumului, celălalt sosit la festival cu tot cu coarne şi coadă. Am asistat şi la un incident neplăcut, cu un fan Christian Death aripa Rozz Williams dornic de „a-i arăta el” lui Valor. Însă, după ce l-a surprins şi l-a trimis la podea pe liderul actual al CD, şi-a primit lecţia şi de la solist, şi de la bodyguarzii care l-au scos pe turbulent pe margine, să se răcorească.
În 2010, ziua de 23 mai a picat peste festival. Aniversarea am celebrat-o în La Petite Absintherie, mai ales că tot în acea zi clubul împlinea un an de existenţă. Sărbătoriţii au fost întâmpinaţi cu un pahar de vin din partea casei, plus aplauze şi urări din partea personalului şi a celorlalţi clienţi din local. Seara a venit şi celălalt cadou: un concert The LoveCrave, programat, printr-o coincidenţă fericită, tot pe 23 mai. Pianista Carmen Ştefănescu nu a mai fost surprinsă să ne vadă, dar a fost la fel de dornică să converseze în română în faţa Vechii Burse, unde a concertat, Con Pasion, alături de soţul său, violoncelistul german Lukas Dreyer. La arenele din parc am regăsit spiritul deathrock al Christian Death, reprezentat de data aceasta de veşnic tânăra Gitane Demone. Metalul a avut ca headliner trupa portugheză Moonspell, pe care i-am oprit la un interviu în Cinestar, imediat după sesiunea de autografe din multiplexul din Leipzig. La întoarcere, în faţa Nikolaikirche, aproape că ne-am făcut cruce: o fată, complet dezbrăcată, se lăsa purtată pe braţe de amatorii de senzaţii tari şi de fotografii inedite de la WGT. Muzica religioasă am ascultat-o în bătrâna Thomaskirche, iar ritmurile vesele ce însufleţeau târgurile din vechime - în Satul Viking şi în Piaţa Medievală. Am dat o raită şi pe la picnicul victorian, prilej pentru o serie de poze demne de un „Neckermann” de secol 19, dacă ar fi existat pe vremea aceea o astfel de revistă. Sixtina ne-a tratat cu absint şi cu „Dracula”, cu Bela Lugosi în rolul principal, iar muzeul de artă - cu o expoziţie Neo Rauch.
Locul 2, Wackööön!
Pentru fanul de rând, paradisul se numeşte Wacken. Pentru jurnalişti, Wacken este numele infernului. Pentru că este un haos... organizat în stil german. Oricât ai vrea, nu ai cum să acoperi întregul eveniment, plus satul propriu-zis. Nici Speedy Gonzales dacă ai fi, n-ai putea ajunge la concertele de pe toate scenele, la conferinţele de presă, la evenimentele din Wackinger Village şi... câte şi mai câte. Aşa că, în fiecare dimineaţă, la „şedinţa de redacţie” din cort, făceam întâi o listă interminabilă, din care, cu strângere de inimă, tăiam cam jumătate. Abia noaptea târziu, în cort, picioarele îşi primeau binemeritata odihnă, în timp ce filmul zilei se derula în minte. Şi ne gândeam ce ne aşteaptă în următoarea zi de alergătură de-a lungul şi de-a latul Holy Wacken Land.
Pentru cât ne-am propus iniţial, am reuşit cam jumătate. Dar aceasta înseamnă şase interviuri, destule recitaluri urmărite, câteva mii de poze... şi mii de regrete că s-a terminat. „Minunea” a ţinut trei zile, extinse la patru, pe ploaie şi pe soare, pe un câmp unde un oraş cu 75.000 de locuitori a fost clădit în şapte zile (şi demontat în trei).
Şi, cum în lista noastră de priorităţi aproape că nu e festival fără Tiamat, a fost şi un recital mai halucinant decât orice drog, deşi şi peste noi, şi peste Johan trecuseră cei 16 ani de la lansarea „Wildhoney”. Show-ul, în care albumul a fost cântat cap-coadă, a fost prilej pentru o nouă întâlnire a Church of Tiamat, în formulă restrânsă, în sensul că a lipsit „aripa letonă”. Chiar şi aşa, rusoaica, elveţienii şi românii s-au întâlnit în acest adevărat Turn Babel contemporan, pentru „venerarea Hellslaughter-ului”.
Am ajuns în Wacken (via Hamburg - Itzehoe) în jurul prânzului, am trecut prin furcile caudine ale validării acreditărilor şi am început să ne instalăm cortul încercând să ferim de ploaie cât mai multe dintre lucrurile pe care le aveam. „Da’ puneţi-l, mă, aici”, am auzit o voce lângă noi - nimerisem fix lângă un coleg de breaslă român! Cortul fiind montat, am pornit prin labirintul format din cei circa 35 kilometri de garduri, ajutându-ne de hărţile detaliate (făcute de nemţi parcă special pentru rătăciţi ca noi) şi de binevoitorii bodyguarzi amplasaţi la fiecare poartă. Am profitat de programul lejer al primei zile pentru shopping, învăţând la faţa locului o adevărată lecţie de marketing - pentru că Wacken este, în primul rând, o industrie, sigla încornorată fiind aplicată pe orice, de la tricouri la căni, de la corturi „de unică folosinţă” la cutii de bere, de la CD-uri şi DVD-uri ale ediţiilor precedente la şlapi, de la jucării la parasolare pentru maşină. Iar cerere există, astfel că la unele produse stocul s-a epuizat încă din prima zi!
Cu harta W:O:A imprimată în minte din ajun, a doua zi ne-am orientat rapid. Un breakfast frugal la taraba din apropiere urma să ne ţină până ce găseam o pauză între evenimente pentru „realimentare”. Şi, cum Wacken Open Air nu-ţi lasă prea mult timp de „aclimatizare”, ne-am îndreptat spre „punctele fierbinţi”. Primul a fost cortul unde urmau să cânte, printre alţii, şi băieţii de la Altar, pe W.E.T.-Stage. Când Andy Ghost şi ceilalţi încă îşi acordau instrumentele, ne-am amuzat pe seama bodyguarzilor care adunau din zona 0 obiecte de lenjerie intimă rămase de la un show anterior. Cu o seninătate ce sporea comicul situaţiei, musculoşii „doi pe doi” luau ba un sutien, ba un chilot, îl probau, apoi întrebau în glumă fetele din apropiere dacă le aparţin respectivele articole. Am redevenit serioşi la timp pentru a fi ţinuţi „Under Control” de clujeni, într-un show din care nu a lipsit celebra „Prison of Death”. În timp ce unul dintre noi s-a îndreptat spre culise, pentru a lua impresii „la cald”, celălalt a rămas să urmărească a doua trupă de interes a festivalului: Katana, care a reprezentat Suedia în finala Metal Battle. Deşi în MetalTown legea e făcută, evident, de „Gothenburg Metal”, trupa scandinavă cu nume de sabie japoneză s-a orientat spre cel mai pur heavy metal, în filonul Iron Maiden, lucru dovedit de electrica baladă „Quest for Hades” şi de piese precum „Heart of Tokyo”. Ne-am tras sufletul şi noi, şi ei după show, apoi am căutat, zadarnic, un loc unde să putem face interviul. Ne-am resemnat, sperând ca la întoarcere să reuşim să înţelegem ceva din discuţia purtată. Şi Wackenul era abia la început... O scurtă oprire în cortul de presă, apoi au urmat show-urile de seară. Mai precis, recitalurile din „noaptea de neuitat”, o seară de cinci stele, cu Skyline & guests, Alice Cooper, Motley Crue şi Iron Maiden alternând pe Black Stage şi True Metal Stage.
Ziua a treia a început cu Orphaned Land şi a continuat tot cu ei. După ce evreii au susţinut un recital sub sloganul „unitate prin diversitate”, i-am reîntâlnit în cortul de presă. Ne-am aşezat lângă „Iisus”-ul Kobi Farhi, care lăsase costumul alb de scenă pentru „hainele civile”, şi ne-am pus pe povestit. Nu mult a trecut şi a venit rândul lui Thorsten Bauer (Atrocity) să se aşeze alături de noi, pentru a ne spune totul despre concertul ce urma să încheie seria show-urilor zilei de pe Party Stage, mai ales că recitalul marca 25 de ani de carieră a trupei conduse de Alex Krull.
Şi tot în zona mass-media i-am prins şi pe cei de la Corvus Corax, care ne-au dat o lecţie incredibilă de punctualitate germană. „E deja şi două minute, mă întreb dacă ziariştii ne mai aşteaptă ori s-au supărat că am întârziat şi au plecat deja”, le-a spus Doro, managerul de turneu, celor doi „Spielleute” veniţi la interviu. În cele din urmă, ne-am aşezat la masă cu Norri şi Castus şi am început dialogul... La final, ca nişte şcolari care profită că „profa” s-a întors cu spatele şi se pot juca în voie, cei doi ne-au invitat, în şoaptă, să le punem încă o întrebare, înainte ca „zbirul” Doro să observe că artiştii pe care îi avea în grijă nu s-au ridicat încă de la măsuţa din colţ. La final, ne-am strâns în grabă ustensilele, le-am lăsat în siguranţă şi am zbughit-o spre zona unde concertele erau în plină desfăşurare. Bineînţeles că locurile din „zona zero” erau ocupate încă de pe la 11.00-12.00, ora la care se deschideau „filtrele”, iar rockerii alergau cu o viteză demnă de Usain Bolt de la porţi şi până în faţa scenelor. Printre alţii, în programul serii au fost Arch Enemy, Grave Digger (care celebrau 30 de ani de carieră, având-o printre invitaţi pe Doro Pesch, regina metalului german), Slayer, Anvil, Corvus Corax şi Atrocity.
După frigul serii precedente, cafeaua caldă de dimineaţă a fost numai bună să ne trezească pentru o nouă zi de Wacken. Puţin wrestling în Bullhead City, un pic de jonglerie, teatru-ritual şi jocuri scoţiene în Wackinger Village, o plimbare prin zona artizanilor, o scurtă discuţie cu Till Lorenz şi colegii săi de la ziarul festivalului, ceva bere (eram, doar, în Germania, şi mai ales la un festival rock, deci era inevitabilă) şi concertele au reînceput. Am ales Tyr în detrimentul Cannibal Corpse, şi aceeaşi decizie au făcut-o câteva mii de fani. Destui cât să umple o bună parte din piaţă, dar suficient de puţini pentru a nu li se remarca lipsa în zona din faţa scenelor principale. După show-ul extrem de bine primit de amatorii de viking/pagan metal, în timp ce negociam cu oamenii de ordine pentru a ajunge în zona unde artiştii se odihneau după recitalul în forţă ce-i caracterizează, Heri însuşi ne-a invitat înăuntru, pentru a schimba câteva cuvinte. Am fost prinşi la mijloc în lupta „greilor” Heri şi Terji, care se tachinau, fiecare declarându-se, în glumă, un mai bun chitarist decât celălalt. „Vezi ce zici, că s-ar putea să nu-ţi mai dea interviu”, a spus Terji, continuându-şi jocul.
Finalul W:O:A 2010 a fost într-adevăr apoteotic. Johan Edlund „a trecut în rândul zeilor” (pentru a parafraza ce scrie în dicţionar în dreptul cuvântului „apoteoză”), cu un recital „Wildhoney” unic: niciodată până atunci n-au mai cântat piesele de pe album de la prima până la ultima şi probabil că nici n-o vor mai face vreodată. Pentru un fan al acelei perioade a carierei lor, un astfel de show are o încărcătură absolut specială. Însă chiar şi pentru cei pentru care „Clouds” sau „A Deeper Kind of Slumber” sunt mai aproape de suflet un astfel de concert este ceva deosebit. Ne-am despărţit de Anna, de Tomi şi-a sa prietenă, Simone, de zona din faţa scenelor şi, în dimineaţa următoare, şi de Holy Wacken Land, purtând cu noi spre casă o mulţime de amintiri, fredonând câte un fragment de piesă şi gândindu-ne că greul acum începe: rezumarea în cât mai puţine caractere a unui festival gigant. La plecare, rigoarea germană era să ne împiedice să ajungem la timp în gară şi apoi la avion, însă disperarea de-a nu pierde zborul ne-a dat noi energii, astfel că ne-am croit drumul până la o poartă prin care am ieşit din autogara ad-hoc, de unde autocare plecau la ore fixe spre diverse destinaţii: Hamburg, Berlin, Itzehoe, dar şi Copenhaga. Cu un taxi şi apoi cu un tren ticsit de rockeri, am ajuns în aeroport cu destul timp înaintea cursei. Ne-am prăbuşit epuizaţi pe-o bancă, respirând ca după un maraton. Şi... în fond... nu maraton fusese...?
Locul 1, CloseUp Boat
Ce poate fi peste WGT? Şi, mai ales, ce poate fi peste Wacken? Un mic festival, cu şase trupe locale. Bine, numai că dacă trupele acelea sunt suedeze (şi încă dintre cele mai bune), iar festivalul se desfăşoară pe o navă cu nouă etaje, plutind pe marea îngheţată, situaţia se schimbă radical. Mai mult, a fost şi în preajma Valentine's Day, prilej pentru Anders Iwers de a glumi: "Orice navă pe care cântăm noi devine un vas al dragostei!"
Cumpăraserăm biletele din timp, plătind prin transfer bancar, punând la încercare cunoştinţele funcţionarilor, dar şi aptitudinile de pronunţie ale „veteranei” de la ghişeu. Dar, deşi citea Silja cum se scrie, ne-a descurcat în cele din urmă prin hăţişul de documente, operaţiuni şi comisioane, astfel că n-a mai rămas decât să ajungem la destinaţie, cu toate actele în regulă.
A fost prima şi cea mai mare întâlnire a grupului de prieteni strânşi pe forumul oficial Tiamat, „biserica noastră multinaţională” adunată în jurul „reverendului Hellie”. Ne-am întâlnit cu toţii în port, în terminalul companiei Silja, goniţi de gerul de afară, tipic Stockholmului în februarie. Anna-Lodjur şi prietenul ei (care i-a devenit între timp soţ), Sigita-siix şi Armand-d1, Tomi-Scary Guy, plus noi, ne-am strâns la o masă în vecinătatea celei la care se aşezaseră Johan-Hellie, Anders-Satanfuck, Thomas-ADLord, Lars, alături de muzicieni din celelalte trupe din program.
Pe navă, timp de răgaz n-am prea avut, pentru că între Stockholm şi Abo (denumirea suedeză a oraşului finlandez Turku, unde urma să ajungem, dar unde aproape nimeni nu voia să coboare de pe „corabia metalică”), în cele 23 de ore ale călătoriei tur-retur, erau programate cele şase recitaluri. Iar primele trei stăteau să înceapă. Câteva poze, lăsat bagajele în cabină, luat cele necesare pentru show... şi apoi ne-am regăsit din nou în sala de concerte. Dimension Zero a încălzit atmosfera pentru recitalul Tiamat.
După o noapte dormită în patul din casa natală, Johan părea a se fi regăsit, iar în faţa suedezilor săi se simţea ca peştele în apă. Şi, în timp ce nava spărgea gheţurile Mării Baltice, înăuntru ardea un foc „Brighter Than The Sun”, purtându-ne pe „Wings Of Heaven”, precum „In A Dream”. Am urmat îndemnul „Vote For Love”, făcut de „Children Of The Underworld”. Surpriza serii a fost anunţul lui Johan că şi-a luat un ucenic. Dar cu aşa maestru, şi „învăţăcelul” trebuia să fie unul deosebit. Şi a fost nimeni altul decât Peter Tagtgren, care a fost „Sleeping Beauty” - din mai multe puncte de vedere. „Peter Pain” a făcut show, printre altele cântând la microfonul de la tobe, dar... ce-a fost pe vas trebuie să rămână pe vas. „Ne-ar linşa spectatorii dacă n-am cânta Gaia”, spunea cândva Anders, astfel că, aşa cum am sperat, n-am scăpat nici de această dată. După un ultim concert al serii, susţinut de Hardcore Superstar, am pus-o de-un forum CoT într-unul dintre baruri. S-a vorbit în ruseşte, în germană, în letonă, în română, în engleză, funcţie de cum ne venea la îndemână. Grupul nostru a atras şi câţiva suedezi, uimiţi să afle câte naţii încăpeau pe o singură banchetă. Dintre aceştia, Bjorn, destul de... „vesel”, visa precum vikingii din vechime să deturneze nava, ba chiar venise şi cu o hartă pe care urmărea cu degetul un iluzoriu traseu. Un altul îşi îneca în bere amarul că vecinul de cabină „ţipase la ghete”. Astfel că acum, după ce îşi pusese încălţările la uscat, umbla desculţ pe mocheta vasului, nemaivenindu-i să se întoarcă în cameră. Motive suficiente pentru Anna şi prietenul ei să remarce că realitatea suedeză întrece cu mult mitul despre ruşii amatori de vodcă peste măsură. Mai târziu, în drum spre cabină, aveam să vedem cu ochii noştri ce lipsiţi de inhibiţii sunt scandinavii după ce beau un pahar (sau o sticlă) în plus... Unul dintre ei stătea în costumul lui Adam în mijlocul cabinei proprii, a cărei uşă era larg deschisă.
„Bisericuţei” noastre i s-a alăturat la un moment dat un oaspete neaşteptat: AD Lord însuşi. Care a venit cu ideea de a ne termina seara în „altar”. Altfel spus, fix în cabina Reverendului, luat el însuşi prin surprindere de vizita neaşteptată. Lars a făcut să circule din mână-n mână o sticlă de whisky, care se golea văzând cu ochii. Johan nu a renunţat la mănuşile „de scenă” nici măcar în locul unde până şi „regele viselor” se duce singur. Doar Anders a lipsit, dar, fiind trecut de 3 noaptea şi după o aşa seară epuizantă, era de înţeles...
A doua zi, nava pe care o lăsasem plină de vikingi ameţiţi de licorile nordului, cumpărate de la bar sau din magazinele duty free, strălucea de curăţenie. Până şi petrecăreţii se transformaseră peste... noapte în nişte gentlemeni politicoşi, îmbrăcaţi impecabil, care stăteau în ordine la rând pentru a intra în restaurant, unde se servea micul dejun. Am optat pentru o cafea neagră şi fierbinte... şi am pornit în recunoaştere, profitând de timpul rămas până la show-urile zilei a doua.
La standul CloseUp Magazine, revista care a organizat evenimentul pentru a-şi celebra a 15-a aniversare, am găsit un exemplar în care figura un articol despre Negură Bunget. Pletele lui Robban Becirovic, fondatorul publicaţiei, ne-au surprins însă şi mai mult decât articolul despre conaţionalii noştri. Lung până aproape de glezne, părul său nu avea decât un rival pe navă - cel al unei tinere cu o podoabă capilară la fel de impresionantă.
Partea a doua a minifestivalului a început în forţă, cu cei patru „uriaşi de gheaţă” de la Necrophobic. Tobias cu vocea sa guturală şi ochii sclipind demonic, blondul Johan şi brunetul Sebastian, ambii aproape rupând chitările cu riffurile lor, Joakim lovind sălbatic tobele - cu toţii au fost pe gustul pasionaţilor de death metal din sală. Oglinda din tavan arăta imagini inversate ale publicului dezlănţuit. Scena aducea cu secvenţa din „Devil’s Advocate”, în care în spatele „diavolului” Pacino se declanşase orgia demonică a statuilor înviate din amorţirea de piatră.
A urmat Pain, astfel că am încercat fie să mutăm din loc coloşii suedezi ce se postaseră în locurile strategice, fie i-am „fentat” strecurându-ne, astfel că am ajuns în fine în faţa lui Michael Bohlin. Oţelul barei de fier ce stătea între noi şi scenă ni s-a imprimat în braţe, la fel cum piesele Pain ni se imprimaseră în suflet de la prima întâlnire cu muzica „extraterestrului metalului”. Show-ul a fost încheiat de Dark Tranquillity, care au prezentat piesele de pe „Fiction”, inclusiv - în premieră absolută - „Focus Shift”. Pe băieţii din Pain i-am regăsit în cabina ce le servea drept backstage, eveniment pe care l-am sărbătorit cu vin românesc. Dornici de a-l gusta, dar lipsiţi de „ustensilele” necesare pentru a scoate dopul de plută, colegii lui de trupă au improvizat. Sticla s-a răzbunat, împroşcând pereţii cu lichidul sângeriu.
La întoarcerea în Stockholm, am profitat de faptul că ne-am nimerit lângă Tiamaţi pentru a-i lua la o şedinţă foto ad hoc, la care ni s-au alăturat şi ceilalţi membri ai CoT. „Sunt obosit şi arăt ca dracu’”, a încercat să se scuze Johan, dar n-a scăpat decât după câteva fotografii.
After party-ul a avut loc în clubul Rocks din Stockholm, unde am găsit, la propriu, rockstaruri pe metru pătrat. Pentru că, pe lângă protagoniştii Metal Boat, au mai venit şi alţii pentru a petrece ca într-o adevărată familie. Mai ales dacă ne gândim la Peter Iwers (In Flames), sosit pentru a i se alătura fratelui său, Anders. Pe acesta din urmă l-am „ademenit” cu o bere la un pahar... de vorbă.
Ne aflam în Suedia, ne cazasem la „Hotelul Misterios” (după cum era cunoscut Tegnerlunden), asistasem la prima ediţie a Metal Boat... ce putea face ca totul să fie şi mai magick? Şi totuşi, a mai fost ceva. O lecţie despre Eliade, predată de un profesor specialist în istoria ideilor.
Pe celebra Drottninggatan, strada shoppingului, magazinul care ne-a atras cel mai mult a fost unul... de cărţi. O peşteră a lui Alladin pentru cei însetaţi de istoria religiilor. Eliade şi Crowley îşi aveau, ambii, locuri de cinste între ceilalţi autori din domeniile în care fiecare dintre ei a strălucit. Bucuria de a găsi volume îndelung căutate a fost doar începutul... pentru că stăpânul peste comori, adică librarul care cunoştea rafturile mai bine decât propriile-i buzunare, ne-a spus că ne poate media o întâlnire cu Thomas Karlsson, a cărui carte în engleză tocmai o cumpărasem.
De „eminenţa cenuşie” a Therion încercasem să dăm încă din ţară, dar singurul fir pe care îl aveam la îndemână nu ne-a putut duce până la capătul labirintului. Şi totuşi, în Stockholm, printre cărţi, unele purtându-i semnătura, am reuşit să-i dăm de urmă. Astfel că, doar cu o zi înaintea plecării spre ţară, ne-am oprit într-o cafenea alături de Thomas Karlsson şi de Malin, partenera sa, şi am scos întrebările pe care le făcusem, aproape fără speranţa de a i le putea adresa vreodată, în ţară. Therion, Dragon Rouge, magie, runologie, Culianu şi, ca un leitmotiv al discuţiei, Eliade au fost teme abordate alături de tânărul, dar eruditul profesor.
Aici se încheie topul călătoriilor din cei şase ani. Multe amintiri am scos din străfundurile memoriei şi multe altele au rămas încă acolo. Unele trupe le-am revăzut şi în România. Multe le aşteptăm încă să sosească şi la noi. Cu „dezgheţul” ultimilor ani, speranţele unor concerte în Bucureşti, Sibiu sau în altă parte au crescut. Şi, chiar dacă nu putem visa încă la un Wacken românesc, unde să vină toată floarea cea vestită, ne potolim foamea cu firimiturile răsfirate în festivaluri sau one-off-show-uri. Vom revedea Impaled Nazarene curând (sperăm), după Blome 2007, apoi Theatres des Vampires, în martie, după Roma 2009. Arch Enemy, Tyr, Necrophobic şi mulţi, mulţi alţii îşi aşteaptă, încă, promoterul cu „balls of steel” care să-i aducă...
